Un roman japonez scris în 1996. Eu l-am citit in engleză și a fost foarte interesant tradus, iar asta cred că are mare importanță deoarece nu e un roman cerebral ci unul care îți testează rezistența la dramă, o telenovelă pentru bărbați. N-am idee dacă o femeie va aprecia romanul ăsta așa cum îl apreciază un bărbat, căci abundă de testosteron chiar când în prim plan e o fată.
Un roman de excepție.
O clasă de 42 elevi de liceu e dusă pe o insulă izolată, iar membrii ei sunt forțați să se ucidă între ei până rămâne unul singur. Acțiunea are loc într-un stat fictiv comunist numit Republic of Greater East Asia (prefer să nu traduc), ce te duce cu gândul la 1984 a lui Orwell.
E un roman brutal și pe cât de grafic poate fi ceva scris, căci autorul nu se zgârcește la detalii. Iar dacă ne gândim că din 42 trebuie să rămână unul singur, vă dați seama că există multe detalii.
A horrible image flashed by in her thoughts. Shuya’s face. His mouth half-open and eyes looking off into the distance, the way he looked singing a song called “Imagine” (Shuya said it was a rock standard) during one of their breaks in the music room, out of the teacher’s sight. But this face had a large, black dot similar to one worn by a Hindu worshipper. Without warning, red liquid came oozing out of the dot. The large dot was in fact a very dark and deep hole. The blood poured out from his brain, covering his face…like cracks running through a piece of glass__
Trebuie totuși făcută o mențiune. Japonezii au o cultură destul de diferită de a noastră, și mentalitatea majorității elevilor poate părea falsă în contextul experiențelor noastre. Cu siguranță, aceasta e o lucrare de ficțiune iar autorul și-a permis niște libertăți, dar asta nu înseamnă că personajelor le lipsește complet realismul. Doar că, nu poți să nu te gândești cum era clasa ta la 15 ani și cât de repede ar fi murit toți colegii tăi într-o situație similară.
Problema mea în această arie a personajelor e că unele din ele par prea bine pregătite pentru niște tineri de 15 ani, însă citind ficțiune putem accepta acest aspect căci, după cum ziceam, asta nu se vrea o carte cerebrală (ce ușor găsești argumente când îți place ceva!).
Dar e o carte care se bazeaza pe trăirile interne ale personajelor, chiar dacă la exterior abundă de cruzime. Ce anume îl face pe un tânăr de 15 ani să-și omoare colegul de clasa? Fiecare din ei găsește un motiv, și e un motiv foarte plauzibil din punctul lor de vedere, singurul care contează cu adevărat pentru orice individ.
Little by little, no, more like in big chunks, everyone took from Mitsuko. No one gave Mitsuko anything. And so Mitsuko ended up an empty shell. But…
… that didn’t matter.
I am right. I will not lose.
Dacă sunteți fanii jocurilor psihologice veți îndrăgi această carte, despre care nu vreau să scriu mai mult ca să nu vă răpesc din experiență. Deși eu văzusem filmul, citisem manga, cu toate astea când am citit romanul am rămas în continuare impresionat deși cunoșteam firul evenimentelor.
Noriko said, “Shogo.” He looked at Noriko. “I know I’m repeating myself, but I have to say it. If I were Keiko, this is what I’d say.” She looked up at the sky, now tinged with orange, and continued, “Please live. Talk, think, act. And sometimes listen to music…” She stopped, then she continued, “Look at paintings at times to be moved. Laugh a lot, and at times, cry. And if you find a wonderful girl, then you go for her and love her.”