allanon

Trilogia originala Shannara – Terry Brooks

allanonTerry Brooks era un avocat care cocheta cu scrisul, pana a observat ca se pricepe cat de cat si are si succes. Dupa primele 1-2 volume a renuntat la avocatura si s-a dedicat complet scrisului, ajungand la nu mai putin de 33 de carti din saga Shannara.

Din experienta mea redusa cu genul fantasy, seriile fantasy intra in categoria “ai vazut una, le-ai vazut pe toate”, si sunt in mare destinate publicului tanar, deci nu m-am simtit tentat sa intru in lumea Shannarei pana nu am vazut ca s-a facut un serial dupa carti. Eram sigur ca nu voi intelege nimic din serial daca e bazat pe atat de mult material, dar mi-a trezit interesul si mi-am zis sa incerc cartile in ordinea de citire recomandata de autor.

The Sword of Shannara e prima si cea mai slaba carte din trilogie, amintind des de Lord of the Rings prin situatii si personaje mai mult decat doar inspirate.

Shea Ohmsford se trezeste in brate cu rolul de salvator al lumii dupa ce druidul Allanon ii face o vizita. Sabia care il poate invinge pe tipul rau poate fi manevrata doar de un urmas al posesorului initial, regele elf Jearle Shannara. Druidul scoate din nimic trei pietre magice care vor fi protagonistele urmatoarei carti The Elfstones of Shannara, cu care Shea supravietuieste la limita de cateva ori, in rest fiind total nepregatit pentru provocare.

E de la sine inteles ca povestea decurge foarte ciudat, deoarece Shea si colegii lui de drumetie supravietuiesc doar prin minune, succesul lor fiind rezultatul hazardului. Intreaga carte e anticlimatica, si mai ales finalul. Dar daca ati reusit sa o terminati va recomand sa mai aveti putina rabdare si sa o luati si pe urmatoarea, care ii e superioara.

“A truce, Flick.” He released the Valeman’s hand and drained his wineglass. He knew he had convinced Flick of nothing.

Nu ma uit eu dupa astfel de lucruri cand citesc o carte, dar aici a fost atat de evident… nu cred ca exista mai mult de o femeie mentionata in intreaga carte. Toti barbatii sunt burlaci sau vaduvi, in padure se intalnesc cu alti barbati, la han sunt doar barbati, in orasul dwarfilor sunt doar barbati, e ridicol. Terry Brooks a recunoscut si el (mai probabil i s-a atras atentia) acest lucru si a fortat un personaj feminin principal in urmatorul volum.

Poate merita chiar sarit peste ea. Desi introduce rasele si o bucata buna de istorie a lumii, multe din aceste lucruri sunt repetate in urmatoarele carti. Personajele din aceasta carte sunt rareori mentionate ulterior si nu apar deloc, The Elfstones of Shannara desfasurandu-se la multi ani dupa evenimentele din prima carte, protagonistul Wil Ohmsford fiind nepotul lui Shea. In mod comic, desi Shea e inca in viata, locuieste altundeva decat Wil, deci e mentionat doar in treacat.

Slab scrisa, dar usor de citit, sunt 700 de pagini in universul Shannara.

The Elfstones of Shannara muta actiunea in tara elfilor, unde avem de-a face cu o criza fortata artificial. Desi cartea e mai buna ca prima, antagonistul nu e. Un copac antic de care aveau grija elfii incepe sa moara. Problema e ca acel copac tinea prin magie inchisi mii de demoni care haladuiau pe pamant inainte de aparitia oamenilor.

Allanon apare din senin acasa la Wil si ii zice ca trebuie sa vina cu el, caci doar el poate salva lumea. Pentru prezenta feminina e necesara o domnisoara elf renegata de restul comunitatii.

In aceasta carte avem parte de niste scene… greu de citit (figurativ) intre Wil si Amberle, dar mai avem si niste personaje copiate dupa tigani, de fapt identic tigani doar denumiti altfel. Si ceva trio amoros, nu stiu, e greu de zis. Efortul a fost oricum interesant, iar framantarile interioare o aditie pozitiva.

Her eyes settled on Wil. “What is your part in all of this, Healer?” Wil started to reply, but her quick smile stopped him. “Never mind. Somehow I sense that we are alike in this. You know no more than I.” Less, Wil wanted to tell her, but she had already turned away.

Mai avem si niste elfi “red shirts”, denumire impamanenita din Start Trek, unde ofiterii cu uniforma rosie era carne de tun de cate ori apareau pe ecran. Totusi, Terry Brooks s-a depasit pe el insusi  cu Elfstones of Shannara. Sfarsitul, desi nu e la fel de anticlimatic, e extrem de previzibil.  Trilogia insa culmineaza cu a treia carte.

The Wishsong of Shannara ni-l prezinta din nou pe Allanon apeland la descendentii casei Shannara, de data asta pentru a distruge raul suprem care l-a corupt si pe Warlock Lord din prima carte.

He trailed off, the warning of the King of the Silver River suddenly a dark whisper in his mind. Leaves in the wind, he had said. Your sister and the Druid. Both will be lost.

Avem aici parte de cel mai bine conturat personaj din cele trei carti, Brin Ohmsford. Povestea ruleaza pe doua fronturi paralele, unul in care Brin merge spre obiectivul ei, si altul in care fratele ei isi urmeaza propriul obiectiv. Problema e ca mare parte din calatoria lui Jair e ceea ce numim filler.

Insa maturizarea si evolutia lui Brin e frumos realizata, lent si progresiv. Iar cine a ajuns la a treia carte s-a obisnuit deja cu inadvertentele structurii acelei lumi, deci se va putea bucura pe deplin de acest aspect. E ca si cum Terry Brooks a invatat, in sfarsit, sa citeasca un om.

The highlander stared at her in shock. The beautiful, dusky face stayed turned toward his own. In the girl’s black eyes there was a mix of weariness and doubt that bordered too closely on fear. For just an instant he had the unpleasant sensation that the girl who sat across from him was not Brin Ohmsford.
“I will protect you,” he said softly, urgently. “I promise.”
She smiled then, a faint, uneven smile that flickered and was gone. Gently her hands reached out to touch his own. “I believe that,” she whispered in reply.
But somewhere deep inside, she found herself wondering if he really could.

In mod comic, aceasta evolutie a personajelor principala lasa loc decaderii personajului constant Allanon, care intre prima si a trei carte si-a schimbat complet personalitatea, iar misterul din jurul magiei se destrama.

In trilogia originala Terry Brooks a inclus si o povestire scurta, Indomitable, si Dark Wraith of Shannara, o nuvela vizuala. Ambele sunt scurte si il au ca personaj principal pe Jair, ale carui puteri latente iau o noua dimensiune. Dintr-un anumit punct de vedere aceste povestiri curg chiar mai bine decat sursa lor de 500 de pagini, actiunea fiind mai directa.

Stephen King – The Dark Tower I-IV

Am achizitionat un Boxed Set crezand ca e seria completa, eh, se pare ca mai continua, dar deocamdata sa discutam despre ce contine acest boxed set:

The Gunslinger (Pistolarul)
“Do you believe in an afterlife?” the gunslinger asked him as Brown dropped three ears of hot corn onto his plate.
Brown nodded. “I think this is it”.

Roland e pistolarul si personajul principal al seriei, cel putin pana unde am apucat sa citesc eu. Primul volum al seriei ne loveste cu o lume abstracta si foarte gri, intunecata. Roland il urmareste pe Omul in Negru de-a lungul unui desert, iar pe drum au loc tot felul de aventuri. Cuvantul “aventuri” are in sine o tenta jucausa, ceea ce cartii ii lipseste insa complet. In pauze ne sunt prezentate in mod plictisitor parti din trecului lui Roland, care pare sa fi crescut intr-o lume foarte fantasy.
Am citit cartea mai demult si scriu cuvintele astea abia dupa ce am terminat si a doua carte pentru care a trebuit sa-mi fac curaj, deci nu mai am idee cum scopul lui Roland se schimba in gasirea Turnului Intunecat, dar se schimba. Turnul e cica un nexus al tuturor lumilor.
Mi-e greu sa gasesc ceva pozitiv de scris despre cartea asta, asa ca trecem mai departe.

The Drawing of the Three (Alegerea celor trei)
The gunslinger realized with dim humor that maybe he wasn’t dying quite as fast as he thought. If he had been, would he feel this scared?
Ei bine mi-am zis ca daca tot am cumparat cartile sa incerc sa le si citesc, asa ajungem la al doilea volum, in care Roland se intalneste cu trei usi pe o plaja. Nu dau mai multe detalii, e mai bine sa fiti suprinsi, atat cat poate seria asta sa surprinda. Nu stiu daca asa scrie Stephen King de obicei, dar e al naibii de plictisitor. Si lumea zice ca astea sunt cele mai bune carti ale lui.
Anyway, The Drawing e un pas inainte fata de The Gunslinger, chiar si numai pentru simplul fapt ca in ea se intampla lucruri pe care le poti intelege. Iar lumea devine mai diversa, intalnim mai multe elemente decat in desert, care parea o lume de vis si nimic mai mult. Deci The Drawing reuseste sa ne ancoreze in ceva, si cimenteaza ceea ce banuiesc ca ramane obiectivul urmatoarelor carti, gasirea Turnului Intunecat.
Problema e ca daca in prima carte lumea lasa loc la astfel de artificii, aici par fortate si lenese. Ma refer la intuitia iesita din comun a lui Roland, care in momente critice stie pur si simplu ce sa faca. Si eu am citit cartea cu atentie (nu ca ar necesita prea multa) dar sa-mi bag daca stiu de unde le scoate Roland asta. Mintea imi fuge fara efort la filme Hollywoodiene, si imi dau seama de ce se traduc asa bine cartile lui Stephen King pe sticla. Chiar prea bine. Pentru ca asta e stilul lui de scris, ca pentru un film, unde nu ceri prea multe explicatii ci doar te astepti ca scenele sa se deruleze spre un final.
De ce e dezamgitoare metoda asta – pentru ca citesti 400 de pagini despre iepuri ca apoi Roland sa zica “Nu stiu de ce, dar simt ca trebuie sa mananc morcovul asta!” iar cartea se termina cu el indeplinindu-si obiectivul.
Foarte, foarte… nu-mi vine sa mai pun mana si pe urmatoarea carte din serie.

The Waste Lands (Tinuturile pustii)
“I kill with my heart, motherfucker,” she said, and the gunslinger’s revolver roared in her hand.

Wizard’s Glass (Vrajitorul si globul de cristal)
Am renuntat la serie si am vandut Boxed Set-ul. Se pare ca Stephen King e prea abstract pentru gusturile mele.

Girl From Above: Betrayal (The 1000 Revolution) – Pippa DaCosta

După ce am citit Fortune’s Pawn îmi cam pierdusem încrederea în scriitorii ăștia pentru mase, dar britanica Pippa DaCosta știe să se vândă și am dat peste seria ei The 1000 Revolution. Seria are un prequel de 40 de pagini oferit gratuit pe amazon și din lipsă de ocupație l-am citit.

Girl-From-Above-Betrayal-by-Pippa-DaCosta-620x330
Pippa DaCosta e cu câteva clase deasupra colegei ei Rachel Bach, poate e doar experiența mai extinsă sau poate e și puțin talent. Cu toate astea cele 40 de pagini nu m-ar fi convins singure să citesc primul volum dacă nu veneau și cu primele două capitole din Betrayal.

Girl From Above: Betrayal
e un SF despre contrabandistul Caleb Shepperd, cel mai ghinionist pilot din cele nouă sisteme. Împreună cu secundul lui, Francisca, face contrabandă ținând capul jos, pe cât posibil. Până într-o zi, când se trezește pe navă cu o gagică sintetică pe nume 1001, iar din acel moment shit happens.

WARNING: 18+ only. Adult content. Including sex, drug use, violence, & swearing.

E o carte jucăușă de care cei sensibili ar trebui să stea deoparte, un thriller vulgar cu acțiune continuă. Ce m-a surprins e că sexul și vulgaritatea, deși abundente, au părut foarte la locul lor, în rare cazuri forțate. Și printre toate astea Pippa DaCosta reușește chiar să bage niște caracterizare și să dezvolte personajele. Poveste e departe de a fi genială dar e destul de bine închegată.

She tasted like wine and smoke and something sickly sweet, but I was far beyond rational thought and deep into autopilot. Unfortunately, my dick controlled my autopilot and we were about to crash and burn.
“Say yes,” she whispered.
“Fuck yes.” Yes, yes, yes. Just get down to business already.

Nu e un roman erotic dar vulgaritatea e necesară pentru descrierea personajul Caleb Shepperd și pentru a scoate în evidență degradarea la care a ajuns.
Oricât de defecte sunt personajele, pentru mine au părut destul de realist realizate. În mod ciudat, cel mai slab schițat personaj a fost robotul, ale cărei acțiuni nu am reușit uneori să le încadrez în vreun tipar logic.

Scriitoarea folosește niște artificii interesante în formatul nuvelei, primul fiind relatarea din două perspective, a lui Caleb și a lui 1001, alternând capitolele (s-ar putea să aibă și Fran câteva capitole). Al doilea nu e ceva ce mă încântă dar aici a funcționat oarecum, introducerea în început a unor secvențe din sfârșit. În felul ăsta știi cum se va termina, dar neînțelegând mare lucru încă e ca și cum ai forma un puzzle, ți se descoperă bucăți din el pe cât avansezi. Metoda asta e ok deoarece ca scriitor nu ai nevoie de un final prea impresionant, cititorul știe deja finalul și când e aproape de el, nu are mari așteptări. Însă, în același timp, asta face lectura mai plictisitoare decât ar trebui să fie.

Nuvela e subțire când vine vorba de tehnologie dar nu ai prea mult timp să observi asta.
Povestea are și ea niște găuri peste care trebuie să treci dacă vrei să te bucuri de carte. Unele din ele poate vor fi explicate în următoarele cărți din serie, dar multe cred că doar reflectă limitele scriitoarei.

Dar pentru o lectură rapidă și distractivă o recomand, 179 de pagini la preț $1.19. Nu știu încă dacă voi citi și continuările deoarece finalul a fost 50% satisfăcător și 50% plictisitor, nu mi-a lăsat impresia că următoarea carte din serie, Escape, s-ar putea ridica la nivelul primei cu ce au început să construiască. Finalul de la Betrayal a avut 1-2 capitole din Escape și nu mi-a plăcut direcția pe care o indicau.
În plus, din cine știe ce motive, următoarele cărți sunt mai scumpe, $3.59 bucata.
Dar Pippa DaCosta mai are câteva serii ce par interesante și poate le voi încerca.

A… și ce copertă banală… 🙂