De obicei se intră mai greu într-o carte, sunt prezentate locuri și persoane noi, descrieri, caracterizări, totul cere o perioadă de acomodare. Însă unele romane te absorb din primele cuvinte, iar Jocurile Daniei e unul din acele romane. Vreau să absorb fiecare cuvânt, iar când îmi dau seama că am citit superficial o frază, o recitesc cu mai mare atenție. Nu pentru că ar fi ceva nu știu cât de relevant în ea, ci pentru că-mi provoacă o plăcere perversă.
Dar, deși textul e nou, sentimentul devine repetitiv. Un întreg roman despre un tânăr intelectual ce e îndrăgostit de o imagine.
Fară context romanul e unul trist, într-un context e și mai trist. Sandu o iubește pe Dania, el intelectual sărac iar ea evreică bogată. Și ne sunt prezentate trăirile lui, impresiile, sentimentele, modul în care vede și își trăiește viața în jurul unei singure persoane. Romanul abundează de o sinceritate rară, și probabil asta mă atrage la el.
Însă contextul e că Anton Holban era îndrăgostit de o evreică care în timp ce îl ținea la o distanță potrivită își făcea de cap cu alți bărbați. Iar asta îi conferă o dimensiune reală tristă. Desigur, nu e înțelept să asociem prea mult un caracter cu personaje din viața reală, există șanse ca Dania să fi fost aproape așa simplă cum o descrie el, deși din comportamentul ei putem trage multe concluzii. Se ajunge și la folosirea cuvântului ”ușurică”, deși nu știu dacă avea aceleași caracteristici pe care i le atribuim noi azi cuvântului ”ușuratică”.
Eroul nostru nu pare să evolueze prea mult de la
Am găsit-o așteptându-mă la fereastră, de nerăbdare, niciodată nu mi-a mai apărut atât de frenetică. Dar neînțelegerea creștea între noi pe fiecare clipă. Gândea probabil, chiar dacă nu era lucidă de acest gând : „Numai ăsta ești tu ?” îmi dam seama de ora târzie și voiam să plec. Dania mă reținea, dar parcă numai pentru că știa că trebuie să mă reție.
la apeluri telefonice
Căutam să-mi schimb vocea ca să nu par că numai eu o caut (și nu-mi spuneam numele). Dar cred că n-am înșelat pe nimeni, chiar dacă Dania este căutată toată ziua de oameni diferiți.
Pentru mine e evident că Sandu are niște probleme, și nu mă refer la cele fizice. Nivelul de abuz pe care îl îndură, minciunile pe care și le repetă… e greu de specificat o linie temporală a romanului, deoarece Sandu povestește din amintiri, dar lasă impresia contrastantă de acțiune întinsă pe ani de zile, deși o astfel de obsesie e dificil de întreținut atât de mult. Pur și simplu un om ar ceda psihic.
Dania e o idee despre care Sandu vorbește mult și tot nu e suficient ca să o cunoaștem cât de cât. Desigur, punctul ei de vedere e doar acela care consideră Sandu că e, mereu supoziții, uneori pentru el certitudini. Dar există presărate multe informații pur observaționale, cum ar fi vizitele frecvente ale Danei la restaurantul situat peste drum de geamul lui Sandu, unde Dana lua masa cu diverși bărbați. Un observator neutru ar găsi asta ciudat la un oraș atât de mare precum București, e probabilă o intenție ce poate înclina într-o parte sau alta. Cât de mult suspecta Sandu? Nu zice nimic clar dar există subînțelesuri, până la urmă e posibil ca Sandu să știe totul dar să nu zică nimic, căci dacă ar fi zis nu l-ar fi ajutat la nimic. Îi e oricum imposibil să rupă relația.
Niciodată nu răspunde Dania la o întrebare, după cum n-o surprind cu dorințe de a pune o întrebare.
Problema cititorului e că toată dragostea lui e carnală, căci Daniei nu i se conturează vreo altă calitate, decât ipotetic. Asta pentru cineva care nu-l cunoaște pe Anton Holban poate părea o eroare, căci ce bărbat ar mai crede că o femeie care pleacă în vacanță trei luni de zile nescriindu-i deloc în tot acel timp, îl poate iubi?
Într-o zi am vorbit cu Dania de la un telefon din familie. Cineva mi-a auzit cuvintele și timbrul și a spus la urmă: „Ce cârpă ești!” Vorbele acestea mă obsedează, căci niciodată nu m-am gândit să mă judec așa de rău.
E greu să nu-ți pară rău de acel om care nu doar că se agață de o imposibilitate ci și ocolește adevăratele oportunități. Poate durerea e o caracteristică necesară artiștilor, și el știa asta.
În altă ordine de idei, mult mai interesante au fost scurtele incursiuni in viețile altor personaje: Nutzi, Milly, Mady. Deși la fel sau chiar mai triste, reprezintă ondulații în monotonia romanului.
Romanul, la stilul de jurnal în care e scris, e prea lung. Dar dacă nu vă sperie asta îl recomand, caci e o lectură plăcută.